Rușinea

…despre o privire interioară care judecă, restrânge și respinge.

Rușinea este una dintre cele mai tăcute și mai profunde experiențe interioare. Nu se manifestă neapărat zgomotos, însă modelează felul în care ne vedem pe noi și felul în care ne raportăm la ceilalți.

În esență, rușinea este o formă de auto-invalidare, manifestată în cotidian prin multe judecăți de valoare. Este acel moment în care nu doar că simțim că ceilalți greșesc sau că noi am greșit, ci ajungem să credem că noi suntem greșiți. Nu mai este despre comportament, ci despre identitate. Este despre o privire interioară care judecă, restrânge și respinge.

Rușinea închide. Nu lasă loc pentru nuanță. Nu lasă loc pentru proces. Este o emoție care ne face să ne retragem, să ne ascundem sau, uneori, dimpotrivă, să construim măști prin care să compensăm ceea ce simțim în interior.

În relație cu ceilalți, rușinea crează ziduri de aparăre, cazarme în care se votează la “unison”  Invalidarea: “Ştiu că nu pot și o să mă doară”. Ne face mai puțin disponibili să fim autentici, mai atenți la cum suntem percepuți și mai puțin conectați la ceea ce simțim cu adevărat. Ne e teamă de a fi văzuți și neacceptați exact acolo unde ne simțim cel mai vulnerabil. In spatele zidurilor rămânem blocați în rușine, blocați în viață.

Când începem să o conștientizăm, nu este prin negare, nu prin forțare, ci printr-o privire mai blândă prin a face diferența între „ce am făcut” și „cine sunt”. In esență, rușinea nu vorbește despre o realitate fixă, ci despre felul în care am învățat să ne privim. Rușinea nu spune adevărul despre tine. Spune doar cât de dur ai învățat să te judeci.