Eu sunt!

„Eu sunt” este energia din spațiul interior, „Eu pot” este energia din acel spațiu din care manifest.

Există în fiecare dintre noi două rostiri tăcute, două fire invizibile care ne țes viața: „Eu sunt” și „Eu pot”. Le spunem uneori cu voce tare, alteori doar le purtăm în gând, dar ele lucrează necontenit în noi, modelând felul în care ne vedem și felul în care pășim în lume.

Acestea nu sunt simple afirmații. Sunt felul în care ne așezăm în relație cu noi înșine și, implicit, cu tot ceea ce trăim. Pot deveni puncte de plecare. În spatele lui „Eu sunt” se adună o întreagă istorie. Amintiri, emoții, etichete, priviri ale celorlalți, momente în care am fost răniți sau validați. Din toate acestea ne construim o imagine și, fără să ne dăm seama, ajungem să o confundăm cu adevărul. Spunem „Eu sunt așa” ca și cum am închide o carte, ca și cum nimic nou nu ar mai putea fi scris.

Și totuși, esența lui „Eu sunt” nu este o propoziție încheiată. Este o respirație in cronologia timpului. Un spațiu viu, în care identitatea nu se fixează, ci se mișcă, se transformă, se deschide. Acolo unde spunem „Eu sunt” cu rigiditate, apare limita si ne îngustăm fără să știm. Confundăm identitatea cu experiența. „Eu sunt” devine o eticheta absolută, nu o parte din mine.

„Eu sunt” are o putere profundă. Este spațiul de prezență din care putem observa, alege și transforma. Nu este menit să fie o definiție rigidă, ci un loc viu, deschis, în continuă devenire.

„Eu pot” vine ca un răspuns. Ca un pas înainte. Ca o punte între ceea ce cred că sunt și ceea ce încă nu am avut curajul să explorez. „Eu pot” nu cere garanții, cere disponibilitate. Este mișcarea din interior care spune: există mai mult decât ai trăit până acum, este expresia mișcării, este energia acțiunii și a posibilității. „Eu sunt” este energia din spațiul interior, „Eu pot” este energia din acel spațiu din care manifest. Activăm resurse, curaj și disponibilitate. 

Ne batem cu pumnul în piept si afirmăm cu forță: „Eu sunt…!” și „Eu pot…!” fără să ne dăm seama că, uneori, ascundem frici nevăzute și răni neintegrate. Când „Eu pot” devine o presiune de a reuși, de a valida, de a compensa, el poate ascunde, subtil o teamă de a nu fi suficient. Când avem nevoie să demonstrăm constant cine suntem, identitatea devine rigidă și apărată, valorile pe care le susținem cu cea mai mare intensitate pot deveni expresia subtilă a rănilor noastre. Nu pentru că sunt „greșite”, ci pentru că nu sunt încă pe deplin conștientizate. „Eu pot pentru că trebuie” și nu „Eu pot pentru că aleg”.

„Eu pot” este limitat sau susținut de felul în care trăim „Eu sunt”. Dacă în interior există un „Eu sunt” rigid, limitativ, atunci „Eu pot” devine fragil sau chiar blocat. Dacă „Eu sunt” este deschis, conștient, atunci „Eu pot” devine fluid.

„Eu sunt” nu mai este o armură sau o definiție, poate fi o invitație. „Eu pot” nu mai este o luptă cu obligația de a reuși, ci o formă de încredere.