Vestea proastă: totul este temporar. Vestea bună: totul este temporar.

Ai citit bine și nu este o eroare de scriere. Unul dintre cele mai inconfortabile adevăruri pe care ajungem, la un moment de maturitate să acceptăm, este că nimic nu rămâne cu adevărat fix.

Nici succesul. Nici identitatea. Nici relațiile. Nici durerea. Nici certitudinea. Nici măcar versiunile noastre despre care am crezut cândva că sunt permanente.

Acest lucru poate părea fie terifiant… fie profund eliberator.

Ne întrebăm adesea:

„Oare oamenii chiar se pot schimba?”

Mai ales atunci când începem să înțelegem cât de mult din noi a fost deja modelat, în genetica primită, amprenta emoțională a conversațiilor din jur, mesajele deliberate cu intenții bune și lecții de viață, cât și interacțiunea noastră cu toate acestea.

Există tipare moștenite. Temperamente. Dinamici familiale. Condiționări. Experiențe care lasă urme mai adânci decât limbajul însuși.

Și atunci apare firesc o altă întrebare:

„Dacă atât de mult este deja imprimat în mine… …mai este posibilă transformarea??”

Răspunsul este mai nuanțat decât ne place sau culturii motivaționale să creadă. Poate că nu vei deveni peste noapte o persoană complet diferită, chiar și prin faptul că nu acesta este scopul. Transformarea rareori apare prin negarea a ceea ce te-a format. Ea apare prin felul în care începi să te raportezi la situații, oameni și experiențe. Acolo, puterea ta personală devine exponențială. Nu pentru că trecutul dispare, ci pentru că relația ta cu el se schimbă.

Fără ură. Fără suferință ascunsă. Fără nevoia de a lupta cu fiecare capitol care te-a construit.

Există o diferență subtilă, dar profundă care ar putea sugera:

„Ce devine posibil atunci când încetez să mă mai opun faptului că s-a întâmplat?”

Așa cum lumina nu poate exista fără experiența întunericului, tot astfel creșterea și suferința coexistă în moduri pe care nu le înțelegem imediat. Nu tot ceea ce doare ne distruge. Nu tot ceea ce este confortabil ne ajută să evoluăm. Viața se schimbă aproape imperceptibil:

printr-un răspuns diferit, o limită nouă, o alegere mai conștientă, un moment în care încetăm să ne mai opunem unei alte realității.

La început, diferența pare nesemnificativă.

Așa cum o navă care își schimbă direcția cu un singur grad pare să meargă aproape pe același traseu. Pe distanțe lungi, acel grad schimbă complet destinația.

Poate că aceasta este adevărata transformare. Nu să devenim altcineva. Ci să învățăm să ne raportăm diferit la ceea ce trăim: cu mai puțină rezistență, mai multă conștiență și mai puțin război interior.

Pentru « totdeauna » este doar o realitate pe care o trăim prin frică, in forma sa sofisticată. Pentru « totdeauna azi », este speranța, că orice s’ar întâmpla…

„eu am capacitatea de a fi bine”.