Dincolo de cuvinte, sunt eu…

De ce limbajul nu este doar un instrument de comunicare, ci și un instrument de auto-revelare al motorului de energie din care activez ?

Fiecare dintre noi folosește zilnic sute sau mii de cuvinte pentru a descrie oameni, situații, relații, provocări sau propriul parcurs. Și totuși, rareori observăm că limbajul pe care îl folosim spune adesea mai multe despre noi decât despre ceea ce descriem … … despre tăcerea și pauzele de care avem nevoie în conversație.

Revelăm inconștient în conversații părți din lumea noastră interioară și felul în care ne raportăm la noi înșine, la ceilalți și la viață.

Cuvintele nu sunt neutre. Sunt expresia formei în care se direcționează energia, intenția și emoția.

Atunci când „îi rănesc” pe ceilalți, rareori este vorba doar despre “ei”. Ele poartă ceva din propriile noastre răni, din conflictele nerezolvate, din locul în care încă luptăm cu noi înșine sau ne este încă greu să ne vedem. De cele mai multe ori ne apărăm de propriile noastre gânduri.

Autenticitatea nu vine doar din alegerea cuvintelor „corecte”, nu vine din tehnici de comunicare sau formule învățate. Autenticitatea vine din coerența dintre ceea ce gândim, ceea ce simțim și ceea ce exprimăm. Când această coerență există, cuvintele devin purtătoare ale unei energii diferite.

Mai puțin despre impresie, despre apărare sau nevoia de validare. Mai mult despre adevărul din care am învățat să interpretăm siguranța, iubirea, respingerea, succesul sau eșecul.

Atunci când cuvintele susțin autentic, încurajează sau creează spațiu pentru celălalt, ele arată și capacitatea noastră de a ne oferi nouă înșine același tip de prezență. Că suntem pregătiți să înțelegem emoția și spațiul din care acestea vin, cu compasiune.

Cuvintele transportă energie emoțională, transportă memorie, transportă istorie și nu neapărat în forma sa conștientă. De multe ori credem că alegem cuvintele. Însă, în egală măsură, și cuvintele ne aleg pe noi: ce spunem, cum spunem, ce repetăm si ce evităm.

Unde apar constant expresii precum: „trebuie”, „nu am de ales”, „mereu”, „niciodată”, „nu pot”, „sunt obligat” sau, dimpotrivă: „aleg”, „prefer”, „explorez”, „învăț”, „încerc”.

În multe feluri, limbajul devine un dicționar al emoțiilor, o hartă discretă a credințelor construite. Limbajul  este o amprentă, o urmă lăsată de felul în care am învățat să existăm în lume. Iar atunci când devenim atenți la propriul limbaj, descoperim adesea ceva surprinzător:

nu doar descriem realitatea, participăm activ la construirea ei si propria forma de autocunoaștere.

Poate că fiecare dintre noi poartă un dicționar invizibil, construit din experiențe, relații, pierderi, speranțe și sensuri. Înainte să încercăm să schimbăm viața, poate merită să observăm limbajul prin care o povestim.

… si astfel, adevărata întrebare devine:

„Dacă nu asta am vrut să spun, atunci ce anume din mine a vorbit?”