“Dar nu asta am vrut să spun…”

O frază pe care o rostim după o conversație dificilă, după o reacție neașteptată sau în momentul în care realizăm că ceea ce a ajuns la celălalt este diferit de ceea ce credeam că am transmis.

Ne place să credem că oamenii aud ceea ce vrem să spunem sau ne complăcem în faptul că am transmis mesajul “subtil” într-o formă neutră poate chiar uneori cu o nota pozitivă.

În realitate, oamenii aud și ceea ce nu spunem.

Aud tensiunea. Aud ezitarea. Aud apărarea. Aud judecata. Aud frica. Uneori chiar mai clar decât aud cuvintele în sine.

Limbajul este un lucru curios si complex. Îl folosim pentru a comunica cu ceilalți, dar, fără să ne dăm seama, cum acesta ne încadrează pe noi… în felul în care ne raportăm la conflict, la vulnerabilitate, la putere, la respingere… într-o sumară nevoie de a avea dreptate sau de a fi înțeleși.

Când spunem „nu asta am vrut să spun”, rareori este vorba doar despre o neînțelegere semantică.

Uneori este regretul de a vedea efectul propriilor cuvinte. Alteori este teamă de a pierde aprobarea celuilalt. Uneori este o justificare. Alteori este o încercare subtilă de a recupera controlul asupra sensului unei conversații care a luat o direcție pe care nu o anticipam.

S-a strecurat ceva despre noi, ce nu intenționam să arătăm.

O rană. O furie. O vulnerabilitate. O nevoie de validare, o teamă pe care nu eram pregătiți să o recunoaștem nici măcar față de noi înșine. Devine astfel dificil să ne asumăm și partea din noi care le-a generat.

În felul în care judecăm se vede ceva din propriile noastre lupte. În felul în care susținem se vede ceva din capacitatea de a ne susține pe noi înșine. Iar în felul în care rănim se văd, uneori, locurile în care încă ne doare.

Era frica?

Era rușinea?

Era nevoia de control?

Era dorința de a fi văzuți?

Era nevoia de a proteja ceva fragil?

Cuvintele nu ne trădează. Ne dezvăluie.

Ceea ce numim neînțelegere poate deveni una dintre cele mai sincere forme de autocunoaștere.