Poți învăța să te asculți și să te înțelegi

Eric Berne descrie trei stări ale eului care coexistă în fiecare dintre noi: Copilul, Părintele și Adultul. Acestea nu reprezintă etape de vârstă și nici tipologii de personalitate, ci moduri diferite prin care interpretăm experiențele, atribuim sens relațiilor și alegem să răspundem lumii din jur. Ele coexistă permanent și se activează diferit în funcție de context, de persoanele cu care interacționăm și, mai ales, de experiențele pe care le purtăm cu noi.

Copilul este locul în care rămân înscrise emoțiile, nevoile și adaptările noastre cele mai timpurii.

Părintelepăstrează regulile, valorile, credințele și modelele relaționale pe care le-am interiorizat de la cei care au avut grijă de noi sau au reprezentat autoritatea.

Adultul este singura parte capabilă să privească prezentul cu discernământ, să distingă între ceea ce aparține trecutului și ceea ce aparține realității de astăzi și să aleagă conștient modul în care răspunde.

De cele mai multe ori nu alegem conștient din ce stare comunicăm. În situații de presiune, conflict sau vulnerabilitate răspundem din locurile care, cândva, au învățat că astfel este mai sigur. Dacă în copilărie nu ne-am simțit văzuți, aleși sau suficient de importanți, este posibil ca și în relațiile adulte să căutăm, fără să ne dăm seama, persoane care să repare acea experiență. Nu căutăm doar iubire, apreciere sau validare. Căutăm, simbolic, acel Adult care să ocupe locul Părintelui pe care am simțit că l-am pierdut sau nu l-am avut așa cum aveam nevoie.

La fel, atunci când deciziile noastre au fost întâmpinate mai degrabă cu critică decât cu încredere, este posibil să învățăm să ne orientăm mai ușor după așteptările celorlalți decât după propriul discernământ si propria responsabilitate. Vocea critică ajunge să fie interiorizată și, în timp, nici măcar nu mai pare să aparțină criticului exterior. Devine modul firesc prin care ne evaluăm, ne comparăm și ne raportăm la noi înșine. Astfel, multe dintre dialogurile pe care le purtăm astăzi cu noi înșine sunt, de fapt, ecoul unor conversații începute cu mult timp în urmă.

Însă dinamica nu se oprește aici. Pe măsură ce creștem, nu rămânem doar în poziția Copilului. Începem să ocupăm, la rândul nostru, poziția Părintelui în relațiile pe care le construim: cu propriii copii, cu partenerul, cu colegii, cu echipele pe care le conducem sau chiar cu noi înșine. Fără să observăm, repetăm adesea tonul, regulile și modurile de relaționare pe care le-am interiorizat. Uneori le perpetuăm aproape identic. Alteori alegem extrema opusă, convinși că dacă vom face exact contrariul vom evita suferința trăită cândva. Și una, și cealaltă pot reprezenta forme de adaptare la aceeași istorie relațională.

Această repetiție nu vorbește despre lipsa noastră de maturitate, ci despre forța experiențelor care ne-au modelat. Istoria noastră relațională continuă să comunice prin noi, chiar și atunci când credem că vorbim doar despre prezent. Se exprimă prin perfecționism, prin nevoia de control, prin dificultatea de a cere ajutor, prin tendința de a ne justifica excesiv sau prin convingerea că vulnerabilitatea trebuie ascunsă. De multe ori, reacționăm nu la ceea ce se întâmplă în fața noastră, ci la ceea ce situația actuală reactivează din experiențele noastre anterioare.

Valorile pe care le-am primit în familie sau în mediile în care am crescut sunt esențiale. Ele ne oferă repere, identitate și sens. Însă există momente în care ele încetează să mai fie puncte de orientare și devin poziții pe care simțim că trebuie să le apărăm cu orice preț. Cu cât o valoare a fost mai intens apărată, idealizată sau proclamată în istoria noastră, cu atât există riscul să dezvoltăm o rigiditate emoțională în jurul ei. În acel moment nu mai ascultăm pentru a înțelege, ci pentru a confirma ceea ce credem deja. Dialogul se transformă în confruntare, iar diferențele de perspectivă sunt trăite ca amenințări, nu ca oportunități de învățare.

Poate că tocmai de aceea ne consumăm atât de multă energie în disputele legate de forma lucrurilor, uitând că, în profunzime, oamenii împărtășesc adesea nevoi foarte asemănătoare. Dincolo de opinii, reguli și convingeri se află aceeași nevoie de a conta, de a fi văzuți, respectați și acceptați. Când privim doar forma, diferențele par ireconciliabile. Când reușim să coborâm spre conținut, descoperim că multe dintre conflicte vorbesc, de fapt, despre aceeași nevoie umană exprimată în limbaje diferite.

Rolul Adultului nu este să reducă la tăcere nici Copilul, nici Părintele. Rolul lui este să îi asculte pe amândoi. Să observe ce aparține trecutului și ce aparține prezentului, ce merită păstrat și ce poate fi transformat. Adultul nu respinge valorile, ci le privește cu discernământ. Nu neagă emoțiile Copilului, ci le oferă un spațiu în care pot fi înțelese fără să conducă automat fiecare reacție.

Poate că procesul maturizării nu înseamnă să devenim altcineva, ci să începem să observăm cu ce participăm noi în fiecare relație. Să înțelegem ce selectăm din experiențele celorlalți, ce continuăm să repetăm din propria istorie și cum alegem să contăm în viața celor din jur. În același timp, înseamnă să dezvoltăm răbdarea și blândețea de a accepta că oamenii ne vor vedea întotdeauna prin propria lor experiență de viață, nu prin ochii noștri.

Nimeni nu ne poate face să contăm mai mult decât alegem noi să contăm în propriii noștri ochi.

Prin contextul creat, începe adevărata întâlnire cu noi înșine și ne facem disponibili să îl privim.